Niciunul dintre antrenorii care revin la echipele de unde au fost daţi afară nu se hrăneşte cu „Mitul eternei reîntoarceri” al lui Mircea Eliade. Argumentele pe care le invocă diverşii cetăţeni evacuaţi pe ieşirea de serviciu şi repoftiţi pe la intrarea principală ţin de resorturile intime ale firii omeneşti. Printre resorturi, putinţa schimbării în bine. Într-un asemenea scenariu, discreţionarul care te-a trimis dispreţuitor la plimbare ieri capătă astăzi chipul unui heruvim calm şi parolist. Diabolicul trece printr-un proces rapid de angelizare, ţaţa devine icoană, iar stăpânul, partener cu drepturi egale.
Candoarea diafană a celor care cred în aşa ceva nu trebuie dovedită. Ea se dezvăluie de la sine şi trădează o tulburătoare sau o interesată orbire, dublată de o conştiinţă de pâslă. Dacă România are un fotbal rahitic, e şi din cauza antrenorilor dispuşi să-şi suspende memoria, să şteargă trecutul şi să accepte vineri ceea ce tocmai declaraseră inacceptabil marţi. Sado-masochismul acestei atitudini are cauze şi explicaţii diferite. Doar rezultatul e acelaşi: nesiguranţă, imixtiune, reproş, ofensă şi – mai devreme sau mai târziu – redespărţire.
Nicolae Dică se află abia la prima întoarcere, fără ca asta să-l expună mai puţin decât pe alţii. De ce? Pe de o parte, fiindcă revine într-un loc unde i s-a spus, pe şleau şi din mai multe guri, că nu are fason de antrenor, nepricepându-se să-şi motiveze jucătorii şi să stea de vorbă cu ei. Contrapunctul e flagrant, câtă vreme, se ştie doar, Vergil Andronache sau Dinu Todoran au alonjă de motivatori epopeici. Pe de altă parte, fiindcă trâmbiţează, încă de la instalare, că „banii sunt pe ultimul loc” şi că vine să antreneze fără salariu (doar cu o primă de obiectiv). Să faci aşa ceva înseamnă să te descalifici de bunăvoie şi să desfiinţezi stima de sine ca pe un lucru prisoselnic, chiar vătămător. Autodiminuarea – în fotbal şi oriunde – e pândită de riscul ricoşeului.
Dacă tu însuţi consideri că nu trebuie să fii plătit (respectiv că nu valorezi nimic), de ce-ar crede alţii, angajatori sau nu, că eşti bun de ceva? Asta spre a nu mai spune că frizerul nu tunde gratis, taximetristul nu te duce dintr-un loc în altul fără bani şi, ciudăţenia ciudăţeniilor, până şi la pâine trebuie să plăteşti. Invocarea muncii gratis e una dintre garanţiile mediocrităţii.
Indiferent dacă, la ora când apare textul de faţă, FCSB se va fi calificat sau nu, problema arată la fel – cu sau fără Tănase, cu sau fără Olaru. Nicolae Dică nu numai că nu respinge ideea de libertate pe termen limitat (15 meciuri x 5 modificări = 75 de momente de independenţă), dar vede în ea un fel de schimbare la faţă. Şi ăsta e tot un semn de renunţare la demnitatea meseriei, oricât ar încerca unii şi alţii să-l prezinte drept înţelepciune, flexibilitate sau spirit conciliator. E greu de crezut că un antrenor care se respectă şi care solicită respectul celorlalţi admite asemenea îngrădiri fără crâcnire. Şi, cum spuneam, Dică e doar numele celei mai noi întoarceri într-un spaţiu unde numele îi fusese rostit cu acreală şi dezamăgire. Lista antrenorilor de acest tip e mult mai lungă şi cuprinde nume cunoscute, de la Mircea Rednic la Marius Lăcătuş şi de la Viorel Hizo la Dusan Uhrin jr. Sigur, fiecare e liber să-şi recite refrenele fără conţinut: că a venit să ajute, că X nu se refuză, că prietenul la nevoie se cunoaşte sau că Y e prima dragoste. E bine totuşi să ştie că o face săpându-şi cariera, prestigiul şi onorabilitatea. Când revii de şase ori la o echipă, aritmetica simplă îţi spune că raporturile cu acea echipă au fost sistate de cinci. Iar faptul că te gândeşti, măcar în gând, la a şaptea întoarcere te face demn de marea literatură şi cinematografie sado-maso.
Şi mai e ceva. Ceva care se cheamă testul necomplezenţei şi la care cad aproape toţi cei chemaţi să-şi spună părerea cu privire la fenomen. Vorba răspicată e aici o raritate cu miros de erezie. Foştii colegi de echipă preferă eschiva şi afişarea unui optimism în care nu cred nici ei: „Sper să aibă succes”, „Între timp a mai învăţat” etc. În ceea ce-l priveşte pe Dică, doar Valeriu Răchită a mers pe culoarul francheţei şi şi-a rostit dubiile fără ocolişuri. E adevărat, pe de altă parte, că nici antrenorii şi, în destule cazuri, nici oamenii din presă din România nu şi-au pus tăiş cuvintelor. Se poate intui că şi-au propus să-l menajeze pe Dică. Însă chiar dacă au vrut să-i facă un bine, în realitate nu l-au ajutat deloc. Vorba lui Pirus din Epir, după ce i-a învins pe romani: „Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER